Sacrosanctum Concilium – Constituţia despre Sfânta Liturgie (CV2)

CV2 – Constituţia despre sfânta liturgie – Sacrosanctum Concilium.pdf

Constituţia despre Sfânta Liturgie – Sacrosantum Concilium – introducere 

A fost schiţată de o comisie liturgică competentă. Schema suplimentară şi puţin modificată a fost discutată la 22 octombrie 1962, ca prim text în cadrul Conciliului Vatican II, iar în luna noiembrie a fost acceptată în întregime. Propunerile de schimbare au fost prelucrate până în luna mai a anului 1963. În luna octombrie 1963 au putut avea loc deja scrutine detaliate, în cadrul cărora au fost prezentate noile schimbări. La votarea finală au rezultat: 2147 voturi pentru, patru voturi împotrivă; la 4 decembrie 1963 a fost anunţată solemn Constituţia.

Tema liturgiei şi a reînnoirii ei a luat în calcul, înainte de Conciliu, un spaţiu foarte larg. Propunerile făcute au fost adunate din toată lumea, care au cuprins peste 9000 de pagini şi apoi prezentate la Roma în faţa Conciliului, în care s-a cuprins o treime din liturgie (J. A. Jungmann). Aceasta are legătură în primul rând: cu situaţia contemporană de „întoarcere spre subiect” (nu spre subiectivism!), pretinsa „obiectivitate” semn extern şi rituri puse sub semnul întrebării, iar aici se vede clar pericolul latent al mecanismului magiei şi al superstiţiei; în al doilea rând: „Biserica se trezeşte în suflete” (R. Guardini) este conştiinţa intersubiectivă ce se limpezeşte mereu şi în felul acesta este simţită în cadrul liturgiei un abis nefondat între clerici şi laici, fiind o jignire; în al treilea rând reflecţia acestui domeniu a condus la cele mai bune lucrări preliminare. Noua mişcare liturgică datează din anul 1909, de la ziua catolicilor din Mecheln, iar recunoaşterea ei de la Enciclica papei Pius al XII-lea, „Mediator Dei” (1947).

Constituţia liturgică a Conciliului este cu siguranţă din mai multe puncte de vedere demnă de a fi amintită. Potrivit scopului delimitat al aceste mici introduceri libere spre documentele Conciliului, nu este posibil să se facă toate bune, pline de merit şi care să arate viitorul. Aici sunt multe date, numai ca titluri, iar lectura Constituţiei rămâne indispensabilă. Unele, şi mai ales problematica teologică este accentuată special fără exigenţă la completitudine. Astfel se admite că această Constituţie pledează majoritatea marilor teme ale Conciliului în mod deschis şi fericit. Deoarece tema liturgică a fost pusă neaşteptat prima pe ordinea de zi a Conciliului faptul nu este nicidecum evident. Comisia liturgică specială şi comisia liturgică a Conciliului   au câştigat fără îndoială, din cauza lucrării preliminare îndrăzneţe dreptul la o mulţumire mai specială.

Mai cu seamă acele amănunte practice, pe care Constituţia liturgică şi viaţa Bisericii vrea să le reînnoiască, nu pot fi apreciate aici, pentru că a fost şi complicată deja prin lucrarea de după Conciliu, iar o nouă reformă de muncă este în acţiune. O privire generală şi completă ar fi fost imposibilă în acest cadru, deoarece Constituţia cu 130 de articole, iar documentul detaliat al Conciliului este un adaos.

Articolele 1 – 4 reprezintă introducerea. Ele spun că în munca Conciliului aparţin aprofundarea, reînnoirea şi unitatea vieţii creştine, de asemenea reînnoirea şi îngrijirea liturghiei (articolul unu). Ei vorbesc deja în stilul Constituţiei Bisericii despre natura Bisericii sacramentale (articolul doi; Biserica ca sacrament se găseşte explicit tratată în articolele 5 şi 26). Ele menţionează, că există principii şi norme (deci nu toate amănuntele, detaliile) şi acestea privesc în general numai ritul roman (articolul trei; competenţa pentru riturile orientale se cuvine sistematic însăşi acestora). Iar ele accentuează, că toate riturile în Biserica catolică sunt egale în drepturi şi le este recunoscută aceeaşi demnitate (articolul patru).

Capitolul I cuprinde 42 de articole, care sunt împărţite în cinci părţi, principiile generale ale reînnoirii şi progresul liturgic.

Prima parte, în articolele 5 – 13, tratează despre natura şi importanţa liturghiei. Articolul cinci aşează cu o descriere istorică lucrarea de mântuire a lui Cristos, provenită din voinţa de mântuire a lui Dumnezeu. Aceasta a fost împlinită, după cum spune Conciliul, în „misterul – pascal”, în suferinţă, în moarte, în înviere şi înălţarea la cer a lui Isus Cristos. Acest cuvânt „mister – pascal, care în traducerea germană este lăsată în mod intenţionat în această formă (Pascha – Mysterium), este un termen cheie pentru înţelegerea liturgică a Conciliului. În acest articol, numai Biserica îşi are originea din latura lui Isus cel mort, ca „sacrament minunat” (admirabile sacramentum; traducerea germană este din păcate cu „Geheimnis” – misterul indicat din nou). Articolul şase copie trimiterea apostolilor la vestirea Evangheliei şi îndeplinirea lucrării de mântuire în jertfă şi sacrament. În convingerile ecumenice şi conform cu îndeplinirea Decretului ecumenic (articolul 11) despre ierarhia adevărurilor de credinţă sunt menţionate aici numai sacramentul Botezului şi Euharistia. Articolul şapte tratează despre prezenţa lui Cristos în acţiunile liturgice ale Bisericii sale. Prezenţa lui Cristos este menţionată de cinci ori: Cristos prezent în persoana preotului (o temă tradiţională care revine mereu în Conciliu), în Euharistie, în Sacramente, în Cuvânt, în rugăciune şi cântul bisericesc. Cu aceasta este pusă temelia liturgiei văzută în acelaşi timp ca acţiune a lui Cristos şi a Bisericii sale, iar Biserica desemnată ca împlinirea funcţiei de preot a lui Cristos: în ea este arătată şi este produsă sfinţirea omului, iar întregul cult public este îndeplinit de cap şi membre. După cum spune Conciliul, nici o altă acţiune a Bisericii nu atinge rangul liturghiei. De raportul „liturghie pământească” şi „liturghie crească” se ocupă articolul opt. Articolul nouă preîntâmpină o supraapreciere a liturghiei, deoarece constată diverse şi secundare forme de decădere, dar înainte de orice ar putea conduce la neglijarea omului şi la îndeplinirea responsabilă a credinţei, în liturghie nu se epuizează întreaga acţiune a Bisericii. De aceea, aici se vorbeşte cu intensitate de credinţă şi rodnicia sa, în iubire, evlavie şi apostolat. Însă liturghia este punctul culminant şi izvorul de acţiune al Bisericii, cum spune articolul zece. Desigur aceste două aspecte, exact diferite, nu vor fi egale în concreta viaţă creştină actuală. În prezent liturghia poate fi înţeleasă mai curând, ca scop dificil de atins şi punct culminant al existenţei mature a conştiinţei bisericeşti complet sintetizată, în loc de izvor uşor accesibil. Articolul 11 indică conducerea omului la celebrarea liturgică, ca o datorie, care nu este pusă ca poruncă simplă pentru creştini, ci este aşezată la inimă, ca o grijă pentru suflet. Articolul 12 spune că viaţa spirituală nu se acoperă pur şi simplu doar cu participarea la liturghie. Prin indicarea rugăciunii şi a ascezei, Conciliul vrea să preîntâmpine neînţelegerea că evlavia creştină se epuizează în îndeplinirea creştinească (chiar liturgică). Cu aceasta se dă un răspuns la nenumăratele reproşuri venite tocmai din partea laicilor „mai majori”, liturghia nu ar „oferi” nimic sau necesităţile ei nu ar veni în întâmpinare. Cu exactitate, realizarea liturghiei creştine cere înlăturarea intereselor private, care însă păstrează locul lor legitim în viaţa individuală. Puţin neorganic este fixat articolul 13, care recomandă tradiţionalele exerciţii de pietate, însă ele trebuie orânduite ţinând cont de timpul liturgic (în spatele înţelegerii acestui articol este ascunsă problema liturgiei Bisericii – liturgia Bisericii particulare, care prin ecleziologia Conciliului va fi curând depăşită).

Partea a doua al acestui capitol tratează, în articolele 14 – 20, despre educaţia liturgică şi participarea activă la Liturghie. Cu îndemnul la natura Liturghiei şi special la natura preoţiei comune a tuturor credincioşilor, articolul 14 cere „participarea deplină, conştientă şi activă a tuturor la liturghie. Şi aceasta este stabilită în acelaşi articol, ca normă a tuturor reformelor liturgice (ceea ce presupune o convingere corespunzătoare a clerului, după cum spune Conciliul). Reforma liturgică dorită şi continuată şi pe viitor de Conciliu în unele sfere, în unele domenii ale Bisericii este zdruncinată de uimire şi rezistenţă, a cărei extensiune a fost reprezentată, ce-i drept, debordant. De fapt, încurcate nu erau acele pături sociale ale mult citatului şi supraapreciatului „popor credincios”, însă surprinde liturgia primară văzută ca datină şi folclor, iar revendicarea unei liturgi reînnoite, simţite ca supărătoare. Este vorba despre acele pături sociale, a cărei grijă de mântuire a Bisericii a preţuit mereu, care trebuie să fie făcută la nivelul împlinirii bisericeşti, deoarece, ele fără de aceasta, din lenevia înrădăcinată, nu contribuie niciodată la realizarea Bisericii (căci ar fi ca figurile animatoarea la demonstraţiile în masă). Păturile sociale vinovate au salutat pretutindeni natura concretă a Bisericii şi forma liturgică, ca şi conştiinţă de mult scadentă şi ca recunoaştere a propriei maturităţi creştine. Rezistenţe se ridică din aşa numitele cercuri academice, ai căror membrii caută să camufleze incapacitatea lor de comunicare, obscuritatea propriei lor culturi şi aportul lor steril la istorie, în spatele specialei pretenţii de religiozitate, împărţind pretenţiile lor catolicilor ca norme. Mai uşor era Conciliului să lase complet afară acest cuvânt dur şi în parte influent, dar în umanitate ar fi devenit tragice şi inteligente figuri ale bisericii dacă aceste conferinţe episcopale particulare şi episcopii ar fi devenit în umanitate, inteligente şi tragice figuri marginale ale Bisericii. Cu formarea liturgică se îndeletniceşte articolul 15 (formarea profesorilor de liturgică). Articolul 16 (despre locul ştiinţei liturgice în formarea teologică: în facultăţile teologice este luată în calcul ştiinţa liturgică ca materii principală pe viitor) iar articolul 17 (despre formarea liturgică a vieţii în seminarii şi institutele călugăreşti) Articolul 18 prevede sprijin prin toate mijloacele, ca grijă pentru suflet să fie formată mai departe în însăşi practica liturgică, iar articolul 19 tratează despre formare lor ca împărţitori liturgici. Cam neorganic este inserat articolul 20, despre discreţia şi demnitatea transmiterii acţiunilor liturgice, în transmisiile radiofonice şi televiziune; o temă care a fost retranscris în Decretul despre mijloacele de comunicare socială.

Partea a treia a capitolului se ocupă în articolele 21 – 40 cu reforma liturgiei sacre. Articolul 21 explică dorinţa Bisericii care doreşte să conducă pe parcurs o reformă generală a liturgiei. Mai departe articolul explică, că este o obligaţie să se schimbe toate părţile liturgiei, care au nevoie de reformă şi stabileşte ca bază fundamentală reforma: textele şi ceremoniile trebuie să aducă o formulare cât mai clară ca expresie; poporul credincios să poată să el înţeleagă mai uşor şi să participe la ele printr-o participare activă, deplină şi comună. Acest capitol conţine legea de fundamentală a întregii reforme liturgice. Ea se concretizează în cele ce urmează, în mai multe subcapitole.

Subcapitolul A conţine în articolele 22 – 25 norme generale. Articolul 22 defineşte autoritatea pentru orânduirea liturgică şi numeşte pentru prima dată în acest Conciliu, Conferinţele episcopale. Articolul 23 indică fundamentele concrete ale reformei liturgice: revizuiri temeinice, luarea în consideraţie a legilor generale, ale spiritului liturgiei şi ale celei mai noi perioade, stabilirea de înnoiri, dorindu-se un folos pentru Biserică, grija pentru o creştere organică şi în fine evitarea prea puternicelor diferenţe de rituri între regiuni învecinate. Articolul 24 atribuie Sfintei Scripturi o importanţă foarte mare în celebrarea liturgică, dorind în acelaşi timp o impresionare vie şi profundă de la Sfânta Scriptură. Această temă deosebit de importantă pentru Conciliu este pentru întâia oară potrivită. Articolul 25 doreşte scurt şi cuprinzător o revizie cât mai urgentă a cărţilor liturgice.

Subcapitolul B tratează în articolele 26 – 32 reguluile de natură liturgică, ca acţiune ierarhică şi comunitară. El face clar indubitabil, că liturgia Biserici nu este un lucru simplu al clericilor. În articolul 26 se recomandă ca acţiunile să nu fie de natură privată, ci celebrări ale Bisericii, care este sacrament al unităţii. Ele aparţin întregului trup al Bisericii (adjectivul „mistic” în traducerea germană a fost introdus în mod inutil, deoarece texul latin nu îl conţine), iar membrii participă potrivit cu diversitatea stărilor lor. Articolul 27 spune că se preferă riturile, celebrării comunitare. „Aceasta este valabil pentru celebrarea Sfintei Liturghii, când aceasta are un caracter public şi social. Articolul 28 este de o importanţă majoră şi cu intenţie serioasă pentru o formare liturgică. Articolul subliniază că în liturgică fiecare trebuie să-şi îndeplinească ceea cei revine din natura lucrului şi conform normelor liturgice(folosirea este felurită; astfel preotul nu trebuie să facă ceea ce îi aparţine laicului; un preot nu trebuie „să diaconeze”). Articolul 29 se ocupă de laici, care au în liturgie o funcţie proprie, începând cu ministranţii. Ei toţi îndeplinesc o adevărată slujire liturgică şi nu sunt numai slujitorii preotului. De interes istoric este faptul că aici aparţin şi membrii corului bisericesc „deci şi femeile, o instrucţiune romană din anul 1958 a restrâns serviciul liturgic delegat numai bărbaţilor, ca membrii în cor. Articolul 30 doreşte să promoveze modalitatea prin care comunitatea îşi manifestă întreaga ei participare activă. Articolul 31 prescrie ca şi rubricile articolelor să prevadă şi părţile credincioşilor (nu se vorbeşte numai de clerici)Conform articolului 32, în liturgie nu trebuie să se facă deosebire de persoane şi rang, (afară de demnitatea celor sfinţiţi şi onoare liturgică acordată autorităţii civile)

Subcapitolul C cuprinde în articolele 33 – 36 norme cu caracter didactic şi pastoral a liturgiei. Articolul 33 cu declaraţia sa despre aspectul ascendent şi descendent a liturgiei (de la Dumnezeul om şi invers) ar fi avut de mult un loc bun în descrierea naturii liturgiei. În acelaşi mod ar fi făcut parte şi articolul 34 la normele de bază ale reformei liturgice: ceremoniile trebuie să fie simple, transparente şi limitate, pentru a nu avea nevoie de prea multe explicaţii. Desigur articolul are în acest punct însemnătatea lui şi competenţa pentru sferele practic complete al liturgiei. Articolul 35 conţine patru puncte despre legătura dintre ceremonie şi cuvânt, adică citirea Sfintei Scripturi, în practică, în instruire (afară de predică, dar în cadrul Liturghiei, rămâne în special în ţările romane) şi în lecturi (aici este admis pentru prima dată de conciliu, diaconul, ca şi conducător al unui serviciu liturgic, fără preot). Articolul 36 tratează în patru puncte despre limbajul liturgic. În riturile latine (conciliu întrebuinţează pluralul şi prin aceasta indică că ritul latin nu este uniform şi trebuie să rămână şi să se păstreze limba latină: limbii materne trebuie să i se acorde un spaţiu mai larg; pentru aceasta sunt autorizate conferinţele episcopale cu confirmarea Sfântului Scaun; traducerile (din cauza uniformităţii) să fie aprobate de aceste autorităţi. Astăzi după ce în lucrarea liturgică postconciliară s-a înaintat cu hotărâre problema limbilor, este uşor să se dezvăluie cerinţa unei limbi sacrale ca non sens ; ele însele ca relicve surele şi cu apoziţie contra naturii comunicative a limbii. Valoare acestui articol nu ar trebui să fie uitat. Desigur până în prezent problemele limbii nu sunt încă rezolvate, căci singura traducere a textelor liturgice a ridicat de-a lungul secolelor noi greutăţi.

Subcapitolul D acceptă în articolele 37 – 40 norme pentru adaptarea la caracterul particular şi tradiţiile popoarelor. Ca multe alte articole ale acestor reguli individuale, de asemenea şi articolul 37 are importanţă fundamentală, când spune că Biserica doreşte acolo unde nu sunt lezate credinţa şi binele întregii comunităţii, să nu se facă o uniformitate rigidă a formei, ca datorie. Astfel trebui să se păstreze tradiţia poporului , chiar influenţa în liturgie (se presupune că acest obicei există într-un timp al civilizaţiei la nivel mondial, iar prelucrarea ei în liturgie nu este resimţită ca anacronică). Importantul articol 38 constată că în ritul roman există de asemenea diversitate autorizată. Articolul 39 schiţează datoriile autorităţii competente în problemele acestei adaptări. Acelaşi lucru este subliniat şi de articolul 40.

Partea a patra al acestui capitol are ca temă promovarea vieţii liturgice în dieceze şi parohii. Articolul 41 îl indică pe episcop ca liturg al diecezei sale (o temă, care scoate în evidenţă multe alte texte ale conciliului) cu menţionarea specială a Liturghiei în Catedrală. De asemenea pentru dezvoltarea conciliară şi pe mai departe, articolul 42 este foarte important, cu depoziţia că comunitatea locală (parohia) reprezintă într-un anumit mod biserica văzută. Aici este pusă în evidenţă viaţa liturgică a parohiei şi în primul rând Liturghia duminicală.

Partea a cincia a capitolului vorbeşte în articolele 43 – 46 despre dezvoltarea acţiunii pastoral liturgice. Articolul 43 conţine remarcabila constatare că acţiunea liturgică a fost produsă de însuşi Duhul Sfânt. Asemănător spune şi Decretul despre ecumenism de mişcarea ecumenică şi Decretul despre apostolatul laic de acţiunea laicilor, (se mai adaugă şi Constituţia revelaţiei cu expunerile despre Sfânta Scriptură), astfel că toate marile acţiuni din interiorul Bisericii ale acestui secol sunt recunoscute de către Conciliu ca acţiune a Duhului Sfânt. Articolul 44-46 tratează despre institutele şi comisiile interdiecezane şi diecezane, care trebuie să lucreze la pastorala liturgică.

Capitolul II vorbeşte în 12 articole despre „Misterul Sfintei Euharistii” (cuvântul „mister” a fost ales pentru că în limbajul ecumenic poate să indice jertfa şi sacramentul în unul singur). Articolul 47 conţine o descriere teologică a Euharistiei , unde două elemente sunt mai remarcabil speciale. Este vorba despre o „dăruire” a jertfei de pe cruce, în timp ce expresia „evocare” (Conciliu Tridentin) şi „reforma”, „reînnoirea” (noile texte papale) sunt evitate în mod intenţionat. Celebrarea Euharistică este denumită cu un cuvânt mult folosit ca „memorialul” morţii, sărbătoarea comemorativă a morţii şi a învierii lui Isus. Articolul 48 reia grija principală a acestei Constituţii.: credincioşii nu trebuie să fie spectatori muţi şi persoane care să asiste la celebrarea Euharistică; ei trebuie să înveţe a înţelege misterul, cu ajutorul ceremoniilor şi rugăciunilor ţi să participe la celebrare în mod conştient, cu pietate şi activ. Articolul descrie mai departe, cum aduc credincioşii jertfă prin persoana preotului şi împreună cu el, de asemenea denumeşte şi scopul; mereu în deplină unitate cu Dumnezeu şi unii cu alţii. Potrivit articolului 49 este necesară pentru Liturghie, care este celebrată cu poporul, o reformă a ceremoniilor. Aceasta trebuie să cuprindă potrivit articolului 50 „Messordo” (partea neschimbată), mereu sub criteriul participării active. Substanţa ceremoniilor – care nu sunt precizate – trebuie să rămână neatinse; o reînnoire la formele venerabile este doar menţionată, în măsura în care ea pare necesară şi adecvată. Conciliul evită în mod conştient, oricare din recunoscutele forme timpurii, care prin studiu plin de merit, în acest secol a pus Liturghia latină ca ideal. Articolul 51 cere cu o expresie,care unora le apare potrivită, o pregătire bogată a „mesei cuvântului lui Dumnezeu”. În plus trebuie ca părţile principale ale sfintei Scripturi să fie citite pe parcursul a câtorva ani, în cadrul Sfintei Liturghii; în articolul 52 se recomandă foarte mult omilia, mai ales în duminici şi sărbători. Articolul 53 doreşte reînnoirea rugăciunii credincioşilor, tocmai din punct de vedere al participării poporului la Liturghie. Articolul 54 acceptă limba maternă în cadrul Liturghiei. Remiterea articolului 40 face posibilă rezolvarea în mod generos. În prima parte a articolul 55 se repetă „accentuat”o dorinţă a Enciclicii „Mediator Dei”, care din punct de vedere ecumenic este de o importanţă deosebită. Împărtăşania trebuie primită de la aceeaşi celebrare, deci nu din tabernacol; aceasta este arătată ca participare deplină la Sfânta Liturghie. Fără multă vâlvă a doua parte al articolului „potirul şi laicilor”, exagerat de principiile Conciliului Tridentin, şi oferă câteva sfaturi, îndemnuri, în ce cazuri sunt posibile ( numărul participanţilor rămâne îngrădit, chiar şi din punct de vedere igienic şi practic) pe viitor Sfânta Împărtăşanie poate fi posibilă sub ambele specii şi în ritul latin. Articolul 56 stabileşte că liturgia cuvântului şi celebrarea Euharistică reprezintă împreună un act de cult, la care ar trebui să participe în întregime, duminica şi zilele de sărbătoare. Articolul 57 şi 58 se ocupă de celebrare. Ea trebuie să fie extinsă , deoarece aduce „unitatea de manifestare adecvată a preoţie”. Desigur conciliul vrea să netezească cu generozitate o cale, ca să suprime fără dezavantaje pentru preoţii singuri, caracterul dăunător al multor liturghii simple. Însă nuia măsuri de precauţie în cazurile de celebrare, în care o participare „obişnuită” a preoţilor ar fi adecvată unei celebrări Euharistice, şi ar exist mai bine aspectul unei noi clericalizări. Aşadar acestui capitol II i-a reuşit să limpezească paşnic în parte multe puncte de conflict, vechi de secole. Pentru că nu pute scoate î evidenţă alte probleme existente, tocmai din cauza grijii tranziţiei continuii – de exemplu organizarea celebrării Euharistiei, ca adevărat ospăţ, fără părăsirea completă a unei stilizări, dar şi fără hipertrofia sacrală şi estetică, este de înţeles.

Capitolul III vorbeşte în 24 de articole despre celelalte sacramente şi sacramentalii. Articolul 59 copie natura teologică a sacramentelor, în limbajul tipic nescolastic pentru acest conciliu, la care aspectul ecleziologic este schiţat cu grijă (zidirea trupului lui Cristos). El este pus în evidenţă mai mult, în articolul 63, unde se doreşte ca ceremoniile să cuprindă instrucţii despre „importanţa socială” a sacramentelor. Aceasta este foarte important pentru că ajută la înţelegerea mai uşoară a sacramentelor. Articolul 60 interpretează sacrmentalile în sensul, până acum al dreptului canonic bisericesc, ca semne sfinte „într-o anumită imitarea a sacramentelor”. Pe lângă aceasta ele trebuie să servească la admiterea acţiunii însăşi a sacramentelor (o bună indicaţie, pentru semnificaţia apei sfinţite în legătură cu sacramentul Botezului), dar să sfinţească şi viaţa în diferitele sale Gegebenheiten. Mereu discutabila problemă, dacă „consacraţia mundi” face tocmai bine să binecuvânteze multe obiecte întrebuinţate de profani (maşini, mijloace de transport, fabrici) nu este scoasă în evidenţă. Aici nu se profită de ocazie să se facă o diferenţiere clară între binecuvântare (este o mijlocire) şi sfinţire (ca încredinţare permanentă lui Dumnezeu. Articolul 61 scoate foarte mult în evidenţă aspectul individual al sacramentului şi sacramentalilor în diferite situaţii ale vieţii. Articolul 62 spune că riturile sacramentelor şi sacramentalilor să fie reformate, deoarece în decursul timpului au pătruns unele elemente, care fac mai puţin clară, natura şi scopul lor. Caracteristic este că în articolul 63 numeşte limba numai decât şi fără multă vorbă, deci chiar şi la folosirea însăşi a formulelor sacramentale, prevede folosirea limbii materne. Articolul cere mai departe cât mai curând posibil reconstrucţia ritualurilor pentru fiecare regiune (latină) a Bisericii pe baza unui nou cadru al ritualurilor romane. De acum articolul se îndreaptă concret spre reformele sacramentelor şi sacramentalilor articulare. Articolul 64 prevede reconstrucţia unui catehumenat în mai multe etape (despre această problemă găsim în Decretul privind misiunea, articolul 14; locul teologic al catehumenatului în Biserică, în Constituţia Bisericii, articolul 14); potrivit articolului 65 vor pute fi admise ele mente locale indigene în ceremoniile de iniţiere creştină. De reformele pentru Botezul adulţilor şi ale copiilor se ocupă articolele 66-69. Din articolul 67 se reliefează ca pe viitor la botezul copiilor să se ţină seama de rolul părinţilor şi al naşilor; e de sperat ca la această prelucrarea a ceremoniei să dispară izgonirea diavolului. Articolul 71 este valabil pentru ritul Mirului, pentru ritul pocăinţei este articolul 72, pentru sacramentul ungerii bolnavilor sunt articolele 73 – 75, ritul ordinaţilor 76, iar pentru ritul căsătoriei articolele 77 – 78. Articolul 79 prevede prelucrarea sacramentalilor „în sensul principiului superior al unei participări conştiente, active a credincioşilor, referitoare la necesităţile timpul nostru”, cu această ocazie este menţionată posibilitatea creării de noi sacramentalii. Pe viitor puţine binecuvântări trebuie să fie rezervate doar episcopilor şi ordinariilor. De asemenea şi anumiţi laici pot să dăruiască anumite sacramentalii. Articolul 80 se ocupă de reforma riturilor la consacrarea fecioarelor şi la profes, articolul 81 se ocupă cu cele mai sumbre şi mitologice elemente ale înmormântării. Articolul 82 se ocupă cu ritualul înmormântării copiilor. Sfera reformelor este mică. Mai curând se doreşte ca aceste reforme să nu fie schiţate prea curând, înainte de toate redactarea rugăciunii şi formulele de binecuvântare, deoarece limbajul necesită maturitate stilistică şi teologică.

Capitolul IV conţine 19 articole despre oficiul divin. Se încearcă o nivelare între venerabila tradiţie monastică şi existenţa contemporană a unui preot secular, desigur din primul moment a câştigat clar bătălia. Articolul 83 concepe oficiul divin ca o continuare a rugăciunii umane a lui Isus. Articolul 84 denumeşte oficiul divin ca sfinţire a întregii zile şi a întregii nopţi, corespunzător cu tradiţia monastică. Articolul 85 explică rugăciunea pentru toţii aceia care îndeplinesc oficiul divin, ei se roagă „în numele Maicii Biserici”, fără să spună cu exactitate cum se diferenţiază această rugăciune de celelalte rugăciuni. În articolul 86 sunt în mod special avertizaţi preoţii cu lauda orelor. Aceasta are nevoie de o continuare a reformei, care a început înainte de conciliu, după cum constată articolul 87 (la care se referă ritul roman; a se vedea Decretul privind Bisericile orientale, articolele 15 şi 22). Articolul 88 spune ca „orele” să fie făcute corespunzător timpului de peste zi, aceasta este principiul reformei. Pentru aceasta, articolul 89 dă norme concrete (cu mici prescurtări ale Breviarului de până acum). Articolul 90 doreşte o rugăciune personală şi participare la oficiul divin şi o mai bună formare liturgică şi biblică a clerului, mai ales în cunoaşterea Psalmilor. Potrivit articolului 91, psalmii trebuie repartizaţi pe un spaţiu de timp mai lung decât pe o săptămână, iar revizuirea psaltirii latine trebuie să fie continuată. Articolul 92 acceptă lecturile la ora de rugăciune şi cere o alegere mai bună (cu privire la viaţa sfinţilor, ca şi adevăr istoric). O reformă a imnurilor este prevăzută în articolele 93 (ele trebuie să fie curăţate de curente mitologice). Articolul 94 doreşte concordanţa „orelor” şi a „timpului”. Articolele 95 – 97 tratează despre obligativitatea oficiului divin, însă fără a indica gradul moral teologic al acestei obligativităţi, care abia din 1917 se referă la cei care se roagă în particular. Comunităţile de călugări care fac doar o parte din oficiul divin, conform regulamentului lor, se roagă „în numele Bisericii” conform articolului 98. În articolul 99 se recomandă, în primul rând preoţilor să se roage cel puţin împreună o parte din Oficiul divin. Preponderenţa monastică al acestui capitol se arată de asemenea şi în propoziţia finală al acestui articol. Oficiul divin cântat are prioritate. Articolul 100 caută să promoveze Oficiul divin comun şi în Biserică, şi recomandă această rugăciune comună sau privată şi laicilor. Potrivit articolului 101, ordinariatul poate să permită folosire limbii materne la oficiul divin; acolo unde un preot împreună cu laicii sau persoane consacrate se roagă breviarul în limba maternă îşi îndeplineşte el datoria.

Capitolul V vorbeşte în cel 11 articole despre anul liturgic. Conform articolul 102 acesta socoteşte de datoria Bisericii să celebreze printr-o comemorare sacră, care în cursul anului se întâlnesc în trei moduri: duminica (comemorarea Învierii Domnului), la Paşti (ce mai măreaţă sărbătoare) şi în sfera de sărbători anuale. În această sărbătoare comemorativă, conform conţinutul exact al articolului, misterele mântuirii sunt făcute prezente. Această îndreptăţită dorinţă aşa-zisa teologia misterelor este luată în considerare. Articolul 103 vorbeşte despre venerarea Sfintei Fecioare Maria (a se vedea Constituţia Bisericii, capitolul VIII), articolul 104 vorbeşte despre comemorarea celorlalţi sfinţi (Constituţia Bisericii, capitolul VII). Articolul 105 menţionează diferitele părţi ale anului bisericesc, care serveşte unei mai intense evlavii, de exemplu (timpul postului). Articolul 106 numeşte duminica „Sărbătoarea – primordială, în care se celebrează Misterul Pascal. Ea trebuie să fie o zi de bucurie şi de odihnă, adaugă conciliul, iar celelalte sărbători să nu fie preferate ei. Potrivit articolului 107 se doreşte reînnoirea anului liturgic. Articolul 108 doreşte o atenţie deosebită faţă de sărbătorile, care comemorează misterele mântuirii Domnului şi o întâietate a anului Domnului faţă de sărbătorile sfinţilor. Conform articolului 109 trebuie subliniate din nou dublul caracter al postului, reamintirea Botezului (sau pregătirea Botezului) şi pocăinţa în vederea pregătirii la misterul pascal. Într-o foarte frumoasă formă apare în paragraful b importanţa aspectului escatologic al păcatului şi al rolului Bisericii, în acţiunea penitenţială. În articolul 110 prevede o reformă a naturii pocăinţei şi a postului. Pocăinţa poate şi trebuie să fie diferită potrivit împrejurărilor, trebuie să fie simţită şi în fapte de iubire exterioare. „Recomandările” în practica pocăinţei îi revine conferinţei episcopale. Postul din Vinerea Mare trebuie să rămână pretutindeni; eventual trebuie să fie inclus şi o Sâmbătă Mare. Şi cu acest articol este o cale liberă, o lungă şi prea puternică practică împovărătoare de reformat, fără a sacrifica adevăratul conţinut. Articolul 111 vorbeşte mai întâi de venerarea sfinţilor, adevăratele lor relicve şi icoanele lor (impulsul unui episcop spaniol de a îngropa toate relicvele neadevărate cu respect şi de a nu spune despre acest lucru nimic, din păcate nu a fost îndeplinit de către conciliu; acest lucru ar fi fost actual şi pentru Germania, şi anume pentru necunoscutele cazuri – de exemplu Aachen, Trier. Al doilea paragraf al articolului doreşte ca sărbătorile sfinţilor să nu aibă o preponderenţă faţă de sărbătorile care celebrează Misterele Mântuirii. „un număr considerabil de sărbători ale sfinţilor, pot fi lăsate Bisericii locale, naţiunilor sau comunităţilor de călugări: întreaga Biserică trebuie să comemoreze numai acei sfinţi care au importanţă generală. Aici aparţin puţini sfinţi.

Capitolul VI conţine zece articole referitoare la muzica bisericească. Întrucât este vorba despre muzica bisericească (făcând abstracţie de marea cantitate care există şi de adevărata artă, care este pusă cu greu în concordanţă, în armonie cu natura ezoterică, cu natura liturgică şi cu principiul cel mai înalt al reformei liturgice, mişcarea şi-a găsit printre muzicienii bisericii mulţi duşmani). Conciliu a trebuit să se explice şi să găsească o acel de împăcare şi de pace. Astfel el acordă o înaltă preţuire muzicii sacre, mai întâi în articolul 112. În articolul 113 constată că acţiunea liturgică ar fi (obiectiv) cea mai nobilă, dacă ea a r fi unită cu cântări. Aici este menţionată participarea activă a poporului, mai departe este vorba despre aşa zisa muzică întrebuinţată. Problema limbii textelor cântate a fost deja de mai multe ori decisivă pentru conciliu (a se vedea articolele 36, 54, 63, 101). Articolul 114 acceptă adevărata artă a muzicii. Articolul doreşte, ceea ce este potrivit rangului ei. A cărei îngrijire trebuie să se facă în liturgie. Corurile trebuie să fie promovate pe lângă catedrale. Articolul spune restrictiv: episcopii şi păstorii sufleteşti trebuie să se îngrijească, ca la fiecare sărbătoare liturgică cu cânt, întreaga comunitate să poată participa în mod activ. Articolul 115 tratează despre formarea muzicală bisericească. Articolul 116 recunoaşte coralei gregoriene un loc de onoare, în liturghia romană, fără să excludă celelalte genuri de muzică sacră, când corespund spiritului liturgic. Articolul 117 vorbeşte despre distribuirea cărţilor de cânt. Potrivit articolului 118 cântecele religioase populare trebuie să fie riguros îngrijite. Articolul 119 prevede ca transmiterea muzicii proprii poporului , mai ales în misiuni, să aibă spaţiu în liturgie. Articolul 120 aduce laude instrumentului numit orgă şi permite folosirea altor instrumente muzicale. Articolul 121 se arată îngrijorat în privinţa muzicii sacre, a compozitorilor ei şi a textelor luate ca bază de pornire. Capitolul face clară păstrarea bogăţiei muzicale sacre, iar participarea tuturor are întâietate. La problemele individuale actuale – de exemplu dacă Evanghelia este cântată se vesteşte cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu – conciliul nu se amestecă în această chestiune.

Capitolul VII dedică nouă articole artei sacre, îmbrăcămintei şi vaselor. Articolul 122, o parte formată din spiritul renaşterii, alege ca punct de plecare legătura dintre artă şi frumuseţe. Articolul laudă Biserica ca prietena artelor frumoase şi recunoaşte „funcţia ei de arbitru” peste „arta sacră”. Libertatea artei – în graniţele sacrului – este expres recunoscută. Articolul 124 doreşte ca episcopii să se îngrijească de arta sacră şi să dea mai multă atenţie la frumuseţe decât la lux. Ceea ce se potriveşte în Biserici şi alte locuri sfinte, de acesta trebuie să se îngrijească episcopii (o procură de judecată strictă, nu le este lor atribuită). Potrivit articolului 125 trebuie să se menţină imaginile în Biserici, însă numai în număr rezonabil şi într-o ordine corectă. Articolul 126 menţionează că episcopii, în aprecierea operelor de artă, să ţină seama de părerea comisiei diecezane pentru artă (în cazul de faţă de experţi, precum şi de comisiile menţionate la articolele 44 – 46). Operele nu trebuie să fie nici distruse nici înstrăinate. Articolul 127 doreşte ca episcopii să se îngrijească de artişti: în caz de nevoie trebuie să fie fondate şcolii ori academii pentru artă sacră. În ultimul paragraf li se aminteşte artiştilor datoria lor în Biserică. Potrivit articolului 128 sunt indicate toate prescripţiile bisericeşti necesare desfăşurării lucrărilor manifestării liturgice (ca exemplu sunt citate construirea bisericilor, configuraţi aşi construirea altarelor, forma, locul şi siguranţa Tabernacolului, amenajarea baptisteriului, icoanele) să fie revăzute neîntârziat. Cu privire la forma şi la materialul veşmintelor şi a vaselor este dată de procura conferinţei episcopale, pentru adaptările „necesare”. Articolul 129 cere ca preoţii să fie instruiţi asupra artei sacre şi asupra îngrijirii monumentelor. Ultimul şi organicul articol 130 ar dori reţină folosirea de pontificale oricărei persoane bisericeşti, episcopii sunt ori au jurisdicţie specială. Orice recunoaştere a vanităţii umanităţi, ca să împodobească desigur cu merit clericii cu semne, care sunt semnele episcopului (mai mul sau mai puţin liturgice) trebuie să fie înlăturate. Însemnele pontificale (mitra, cârja, inelul, crucea pectorală, numărul mare de veşminte, etc.) nu sunt luate în calcul. Este dată o anexă a Constituţiei care se ocupă de reforma calendarului. Conciliul oferă două explicaţii: el nu se opune pentru fixare unei date pentru sărbătoarea Paştelui într-o anumită duminecă, dacă şi creştinii despărţiţi de Roma sunt de acord; nu se opune împotriva unui calendar permanent, dacă rămâne păstrată săptămâna de şapte zile – dacă sunt motive foarte importante trebuie să se pronunţe Sfântul Scaun asupra chestiunii în cauză.

Cu aceste probleme mai mult periferice se încheie o Constituţie a cărei declaraţie în materie, aşteptat de membrii participanţi activ ai Bisericii şi care în Biserică a fost simţită ca un dar.

(sursa: http://www.infosapientia.ro/Documente/ConciliulVaticanII.aspx).