Recensione – Tettamanzi Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina


d-tettamanzi-l-uomo-immagine-de-dio

M 600-92A                                                                                                                       N. 2223

Prof. Martin BENZERATH                                                              Stud. Isidor CHINEZ

Pontificia Universita Lateranense – Istituto Superiore di Teologia Morale

Accademia Alfonsiana, Roma, 29 marzo 1993

R E C E N S I O N E

 TETTAMANZI Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina, edizioni Piemme 1992, 293.

d-tettamanzi-1

Mons. Dionigi Tettamanzi, arcivescovo, è il Secretario della Conferenza Episcopale Italiana. Ha insegnato teologia morale e pastorale per diversi anni nel Seminario di Milano e all’Istituto regionale lombardo di pastorale. Collaboratore di riviste teologiche, è l’autore di numerose pubblicazioni su temi di morale generale e speciale che evidenziano la portata esistenziale del suo pensiero, la cui massima preoccupazione è quella di condurre l’uomo d’oggi alla concreta „bellezza” di Gesù Cristo.

La domanda capitale che comanda, insieme, l’antropologia e l’etica: chi è l’uomo? È anche la domanda dalla quale partire e alla quale tornare instancabilmente ogniqualvolta si vuole tentare una interpretazione e una valutazione nell’ambito di una vita umana. La nostra epoca – della tecnica, della crisi delle ideologie nelle sue svariate forme di nichilismo e di irrazionalismo – si trova nella ricerca di una risposta adeguata. Il „conosci te stesso” dell’antica sapienza greca si ripropone oggi con una forza del tutto singolare, come appello all’uomo a rapportarsi alla verità.

Nel libro che presentiamo, l’autore viene nell’incontro di questo indagine: attraverso gli undici capitoli, vuole „favorire una riflessione, anzi un’amorosa contemplazione sul «mistero», quanto mai luminoso e sorprendente, dell’uomo immagine di Dio in Cristo Gesù”, come si esprime lui stesso nella presentazione (p. 5).

Come è possibile?

Cristo „svela pienamente l’uomo all’uomo – sottolinea il Concilio Vaticano II – e gli fa nota la sua altissima vocazione” (GS 22). La Parola di Dio, che si comunica all’uomo, gli rivela il senso ultimo, radicale del suo essere ed esistere, e gli domanda un ethos, un atteggiamento e un comportamento corrispondenti alla sua origine e destinazione, e quindi alla sua dignità. Da questo senso, „sbocciato dall’eternità nel cuore di Dio” (p. 6), che nel suo smisurato amore ha voluto per l’uomo un simile „destino”, discende, come sviluppo necessario l’imperativo morale: l’uomo è chiamato a „seguire” Gesù Cristo, a rivivere il suo amore per il Padre e per i fratelli (cf. Ef 5,1-2).

Alla luce di queste verità fondamentali della Rivelazione, siamo aiutati a leggere e ad interpretare la vicenda storica dell’uomo, nell’itinerario che si snoda nelle fasi della creazione, dell’alleanza, della caduta, della redenzione, nelle richieste che Dio viene facendo all’uomo attraverso la legge, nella capacità che l’uomo ha di rispondere a Dio in „libertà”, nell’intimo della propria „coscienza”, in un cammino faticoso ed esaltante, che registra la possibilità del „peccato” e l’incesante chiamata alla „conversione”, destinato a sfociare nella „beatitudine”.

I primi due capitoli ci portano proprio nel mezzo del „problema dell’uomo”: il suo problema morale, cioè il problema della scoperta e del suo cammino sulla via della vita (cap. 1) che in ultimo analisi è „realizzarsi” come immagine di Dio in Cristo. Sempre in riferimento alla Parola del Signore che ci narra la storia che Dio attua nell’uomo e con l’uomo, il secondo capitolo fa la presentazione dei lineamenti essenziali dell’uomo immagine di Dio,  non come una somiglianza „naturale” ma „soprannaturale”, che consiste nel rapporto dialogico (in qunato è „persona”, il „tu” terreno di Dio), nella sovranità sull’universo (come „homo faber” e „homo orans”), nella comuniune con gli altri. Viene poi analizzato lo sviluppo della dignità personale secondo le sue caratteristiche:  la condizione corporea considerata nella unitotalità di anima e di corpo, la storicita con la tensiune tra l’essere e il divenire, e la situazione dell’individualità e unicità.

Citește în continuare

Publicat în biblioteca, fotografie, prezentare, recenzie, teologie, teologie morala | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr – conferință ținută de pr. Isidor Chinez [2005]


dialog-teologic-15http://www.dialogteologic.ro/Portals/0/docs/DT1516_Isidor%20CHINEZ.pdf

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.

TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

  1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

  1. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].

Citește în continuare

Publicat în biblioteca, conferință, fotografie, PDF, păcatul, teologie morala, text | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

CPF – Pregatire la sacramentul Căsătoriei


the-danish-royal-family-kronsprinsfamilien

Prințesa Maria și prințul Frederik al Danemarcei.

PDF Adobe

cpf-pregatire-la-sacramentul-casatoriei.pdf

Consiliul Pontifical pentru Familie 

Pregătirea la sacramentul Căsătoriei

(Vatican, 13 mai 1996)

Introducere

1.Pregătirea la căsătorie, la viaţa conjugală şi familială, este de o importanţă considerabilă pentru binele Bisericii. În fapt, sacramentul Căsătoriei are o mare valoare pentru întreaga comunitate creştină şi, în primul rând, pentru soţi, a cărei decizie nu poate fi supusă improvizaţiei sau alegerilor luate în grabă. În alte epoci, o asemenea pregătire putea fi sprijinită de societate, care recunoştea valorile şi beneficiile căsătoriei. Biserica, fără dificultăţi sau dubii, tutelează sfinţenia sa, conştientă de faptul că sacramentul Căsătoriei reprezintă o garanţie eclezială, cea a celulei vitale a Poporului lui Dumnezeu. Sprijinul eclezial era, cel puţin în comunităţile realmente evanghelizate, ferm, unitar, compact. Erau rare, în general, separările şi căsătoriile eşuate, iar divorţul era considerat ca o “rană” socială (cf. Gaudium et Spes = GS 47). Astăzi, dimpotrivă, nu în puţine cazuri, se asistă la o deteriorare accentuată a familiei şi la o certă coroziune a valorilor căsătoriei. La numeroase naţiuni, mai ales dezvoltate din punct de vedere economic, numărul statistic al căsătoriilor este foarte redus. Se încheie căsătorii la o vârstă mai avansată şi creşte numărul divorţurilor şi al separărilor, chiar din primii ani ai acestei vieţi conjugale. Toate acestea duc inevitabil la o frământare pastorală, de numeroase ori afirmată: Cine încheie căsătoria este realmente pregătit pentru aceasta? Problema pregătirii la sacramentul Căsătoriei şi la viaţa care va urma, se distinge ca o mare necesitate pastorală, înainte de toate pentru binele soţilor, pentru toată comunitatea creştină şi pentru societate. De aceea cresc pretutindeni interesele şi iniţiativele de a furniza răspunsuri adecvate şi oportune la pregătirea la sacramentul Căsătoriei.

Citește în continuare

Publicat în biblioteca, documente, fotografie, PDF, teologie morala, Vatican | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Exortația apostolică „Evangelii gaudium” (2013) a papei Francisc – despre vestirea evangheliei în lumea actuală – PDF


vestirea evangheliei

PDF Adobe

Evangelii gaudium (2013) – exortatia apostolica – papa Francisc.pdf

Exortația apostolică

Evangelii gaudium

a Sfântului Părinte Francisc către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către credincioșii laici despre vestirea evangheliei în lumea actuală

1. Bucuria evangheliei umple inima și viața celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiți de el sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria. În această exortație doresc să mă adresez credincioșilor creștini, pentru a-i invita la o nouă etapă evanghelizatoare marcată de această bucurie și pentru a arăta căi pentru drumul Bisericii în următorii ani.

I. Bucuria care se reînnoiește și se comunică

2. Marele risc al lumii actuale, cu multipla și oprimanta sa ofertă de consum, este o tristețe individualistă care provine din inima comodă și avară, din căutarea înfrigurată de plăceri superficiale, din conștiința izolată. Atunci când viața interioară se închide în propriile interese nu mai există spațiu pentru alții, nu mai încap săracii, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se simte satisfacția iubirii sale, nu palpită entuziasmul de a face binele. Și cei care cred se află în acest pericol, sigur și permanent. Mulți cad în capcană și se transformă în persoane arțăgoase, nemulțumite, lipsite de viață. Aceasta nu este alegerea unei existențe demne și depline, aceasta nu este dorința lui Dumnezeu pentru noi, aceasta nu este viața în Duh care provine din inima lui Cristos înviat.

3. Îl invit pe fiecare creștin, în orice loc și situație s-ar afla, chiar astăzi, să reînnoiască întâlnirea sa personală cu Isus Cristos sau, cel puțin, să ia hotărârea de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există niciun motiv pentru care cineva să poată crede că această invitație nu i se adresează, pentru că „nimeni nu este exclus de la bucuria adusă de Domnul”[1]. Pe cel care riscă, Domnul nu-l dezamăgește, iar atunci când cineva face un pas mic spre Isus, descoperă că el deja aștepta sosirea sa cu brațele deschise. Acesta este momentul pentru a-i spune lui Isus Cristos: „Doamne, m-am lăsat înșelat, în mii de chipuri am fugit de iubirea ta, însă sunt aici încă o dată pentru a reînnoi alianța mea cu tine. Am nevoie de tine. Răscumpără-mă din nou, Doamne, acceptă-mă încă o dată în brațele tale răscumpărătoare”. Ne face foarte bine să ne întoarcem la el atunci când ne-am pierdut! Insist încă o dată: Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem milostivirea sa. Cel care ne-a invitat să iertăm „de șaptezeci de ori câte șapte” (Mt 18,22) ne dă exemplu: el iartă de șaptezeci de ori câte șapte. Ne ia din nou pe umerii săi, de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne răpească demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită și neclintită. El ne îngăduie să ridicăm fruntea și să o luăm de la capăt, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată și care poate întotdeauna să ne redea bucuria. Să nu fugim de învierea lui Isus, să nu ne considerăm niciodată învinși, orice s-ar întâmpla. Nimic nu poate mai mult decât viața sa care ne îndeamnă să înaintăm!

(…)

 

Publicat în biblioteca, exortaţie, introducere, papa, PDF, pictură religioasă | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Georges Bernanos (1888-1948) – bibliografie și opera [pdf]


Georges Bernanos (1888-1948)

Georges Bernanos (1888-1948).

1) Georges Bernanos (1888-1948) – profil biografic

Georges Bernanos s-a născut la Paris, la 20 februarie 1888 în familia unui mic tapiţer decorator şi a petrecut cea mai mare parte a copilăriei la Fressin, în Pas-de-Calais, o localitate de la ţară din regiunea Artois, din nordul Franţei, unde tatăl său a cumpărat o casă în 1896 şi unde mai târziu are să localizeze multe din romanele sale. Amintirea primei copilării nu a fost doar un element fundamental al vocaţiei sale de scriitor, dar mai ales o condiţie morală: „Ce importanţă are viaţa mea! Vreau doar să rămân în cele din urmă fidel copilului care am fost!”. Ziua primei împărtăşanii (11 mai 1899) reprezintă o etapă decisivă în itinerarul spiritual al lui Bernanos: experienţa acelei zile, claritatea luminii pe care o intuieşte, vor fi un punct de referinţă în numeroase şi dificile momente ale vieţii sale. De aceea cred că biografia rămâne cea mai bună introducere la opera marelui scriitor francez.

Rebel la educaţia iezuiţilor de la colegiul parizian, ale căror metode educative nu va reuşi niciodată să le înţeleagă, a învăţat până la bacalaureat (1906) în diferite colegii şi seminarii de la Paris şi din provincie, fiind clasificat printre ultimii din clasă, chiar dacă la compunere obţinea totdeauna rezultate bune. După bacalaureat îşi continuă studiile la Universitatea din Paris şi la Institutul catolic (1906-1913) obţinând licenţa în litere şi licenţa în drept.

Dacă aş vrea să rezum în câteva cuvinte, pentru prietenii mei, esenţialul a ceea ce a fost formaţia mea religioasă şi morală, aş spune că am fost crescut în respect, iubire, dar şi în cea mai liberă înţelegere posibilă, nu numai a trecutului ţării mele, dar şi a religiei mele. A înţelege pentru a iubi, a iubi pentru a înţelege, este, probabil, cea mai profundă tradiţie spirituală naţională a noastră, ceea ce explică oroarea noastră faţă de orice fel de farisaism. În familia mea catolică şi regalistă, am auzit totdeauna vorbindu-se foarte liber şi adesea foarte sever despre regalişti şi catolici. Cred totdeauna că nu se poate «servi» – în sensul tradiţional al acestui cuvânt magnific – decât păstrând faţă de ceea ce se serveşte o independenţă de judecată absolută. Este regula fidelităţilor fără conformism, adică a fidelităţilor vii.

În acelaşi timp a activat în cercurile monarhiste ale Acţiunii franceze, consacrându-se unei intense activităţi jurnalistice. „Ca să spun tot, îmi plăcea zgomotul”. La izbucnirea ostilităţilor primului război mondial, deşi reformat în 1910, insistă să plece voluntar pe front unde este rănit de trei ori; aici îşi maturizează cunoaşterea despre oameni şi despre suferinţele lor. Încă înainte de a se termina războiul se căsătoreşte în 1917 cu Jeanne Talbert d’Arc, o descendentă mai îndepărtată a unui frate al Ioanei d’Arc. Pentru a face faţă nevoilor noii sale familii, din 1918 lucrează pentru o societate de asigurări, dar în 1926, când publică primul său roman Sous le soleil de Satan şi succesul imediat îi aduce renume şi-i deschide poarta speranţei că va putea să trăiască numai pentru vocaţia de scriitor, el lasă ingrata muncă de inspector de asigurări pentru a se dedica în întregime literaturii, constrâns totuşi, până la moarte, de obositoare angajamente faţă de editori, făcute pentru susţinerea familiei sale numeroase (din 1918 până în 1933 se nasc şase copii: Chantal, Yves, Claude, Michel, Dominique şi Jean-Loup) şi a soţiei sale cu o sănătate fragilă, reuşind astfel să scrie în zece ani majoritatea romanelor sale. „Am publicat prima mea carte în 1926. Am început să scriu pentru a scăpa de dezgustul acestei epoci”, mărturisea el în 1945 în notele sale autobiografice.

În 1934 se transferă cu familia în insulele Baleare, la Palma de Mallorca, unde rămâne până în 1937 din motive economice (căci costul vieţii este mai scăzut în Spania decât în Franţa unde şi-a lăsat mobila, argintăria şi cărţile, pe care proprietarul le-a vândut la licitaţie pentru că nu i-a fost plătită chiria pe ultimele trei luni), dar şi pentru a maturiza evoluţia sa politică. Această perioadă este extrem de fecundă: în mai 1935 încheie a doua versiune la Un crime; în august apare Un mauvais rêve; în ianuarie 1936 Journal d’un curé de campagne; în a doua parte a anului Nouvelle histoire de Mouchette; începe redactarea unui „jurnal de bord”, care poate fi considerat o primă versiune la Les grands cimetières sous la lune. Crescut în timpul celei de a III-a Republici (1870-1940) burgheze, democratică şi anticlericală, unul ca el, monarhist prin educaţie şi catolic până în adâncul fiinţei sale, cu mulţi prieteni în cercurile monarhice şi catolice, era de înţeles să salute cu simpatie acţiunea militară din iulie 1936 în numele Spaniei tradiţionale. În câteva săptămâni însă a rămas profund deziluzionat de violenţele represiunii franchiste şi de atitudinea ierarhiei ecleziastice spaniole.

Această experienţă din Spania a fost, poate evenimentul capital din viaţa mea. Am văzut acolo de aproape dedesupturile Cruciadei spaniole şi epurării franchiste. Am putut observa la ce adâncime a ajuns să corupă otrava totalitară conştiinţele catolice şi până la conştiinţele preoţilor. N-aş şti să spun prea multe despre acest subiect, îmi permit să trimit cititorii la cartea mea. Aceasta a fost atacată cu furie atunci şi nimic nu s-a cruţat pentru a obţine condamnarea din partea Index-ului. Am motive să cred că Pius al XI-lea însuşi s-a opus acestei condamnări, refuzând să dea această mulţumire simoniacilor şi asasinilor.

Cartea Les Grands Cemetières sous la lune (1938) este mărturia liberă şi curajoasă a unui creştin rănit de moarte dar care totuşi nu şi-a pierdut speranţa, ţinând să le aducă la cunoştinţă conaţionalilor săi adevărul despre ce s-a întâmplat în Spania, căci – aşa cum ar spune Lucian Blaga – „în cele din urmă, nici un popor nu e atât de decăzut şi de păcătos pentru a nu mai fi vrednic să te jertfeşti pentru el din moment ce îi aparţii”. Acum, aliaţii de mai înainte (monarhişti şi naţionalişti), simţindu-se trădaţi, îl acoperă cu insulte, adversarii de altădată (republicani, democratici, socialişti) îl aplaudă, însă el a rupt-o şi cu unii şi cu alţii.

Întors în patrie în 1937, experienţa din Spania îl face să încheie practic activitatea de romancier, pentru a se dedica scrierilor politice întrucât acum a scrie romane nu-i mai apare ca ceva potrivit pentru el. Astfel, în afară de ultimul capitol din Monsieur Ouine şi Dialogues des Carmélites nu va mai scrie decât eseuri şi „écrits de combat” simţind nevoia de a fi „martor” tot mai activ şi luptător împotriva nedreptăţii şi a oricărei forme de compromis.

Speriat de evoluţia „triplei corupţii naziste, fasciste şi marxiste”, temându-se că, după Spania, acum războiul avea să cuprindă întreaga Europă, „ne mai fiind posibil pentru un om liber să scrie aici, sau chiar numai să respire”, în 1938 reia de bunăvoie calea exilului, căci – mărturiseşte el – „mie nu îmi este frică de solitudinea în spaţiu, dar îmi este tare frică de exilul în timp. Împotriva acestuia din urmă n-am nici o putere”. Părăseşte Franţa ca să poată să o „slujească mai bine” plecând peste ocean, în Brazilia, de unde va continua să urmărească evenimentele din Europa. Sunt şapte ani lungi şi grei în care scriitorul de pe cal ţine conferinţe, lansează mesaje şi trimite articole în presa sud americană şi franceză, pentru a-i incita pe conaţionalii săi la trezire, fără totuşi să-şi facă iluzii. În timpul acestui „exil voluntar”, traversat împreună cu soţia şi cu cei şase copii, Bernanos aşterne pe hârtie principalele „scrieri de luptă”, „pentru a încerca să facă lumină în ţara sa”, mărturisind, departe de ţară, o iubire pasională pentru acea Franţă pe care o vede consumându-se în război şi cufundându-se în politica sa de compromis. Publică Scandale de la vérité (1939), Nous autres Français (1939), Lettre aux Anglais (1942), Le Chemin de la Croix-des-Âmes (1943-1945), La France contre les robots (1944).

După terminarea războiului, chemat în Franţa în 1945 de către generalul De Gaulle, cu care fusese coleg în timpul liceului la colegiul iezuiţilor din Paris şi care acum îl voia alături de sine, Bernanos refuză postul de ministru motivând că regimul democratic al partidelor nu ar fi acceptat nici un proiect de reformă morală întrucât francezii sunt prea deprinşi cu răul. „În cazul în care nu mi-ar fi permis mâine să scriu, în ţara mea, ceea ce gândesc, aş părăsi-o din nou pentru un colţ încă şi mai îndepărtat din lume, şi aş scrie acolo noi cărţi, cu speranţa că ele vor servi într-o zi, fie şi mult timp după moartea mea, cauza căreia i-am consacrat viaţa mea”, încheia el cu amărăciune notele autobiografice din 1945. De fapt, într-o Franţă atât de resemnată la mediocritate el nu poate să trăiască şi din nou ia calea exilului, în Tunisia, de această dată. Aici, la hotarul cu deşertul, poartă ultima bătălie, lansează un ultim strigăt disperat în faţa relelor care ameninţă civilizaţia noastră dezumanizată. Chinuit, dar nu învins, termină redactarea testamentul său spiritual, Dialogues des Carmelites, în ciuda cancerului hepatic ale cărui simptome au apărut la începutul lui 1948. Vrea să abordeze o temă la care s-a gândit îndelung, o viaţă a lui Cristos, din care însă duce la sfârşit doar o pagină despre sărăcie. Boala este necruţătoare. Internat mai întâi într-un spital din Tunis, este transferat de urgenţă la Paris, la spitalul militar american din Neuilly, pentru o intervenţie chirurgicală, dar fără reuşită. Aici moare pe 5 iulie 1948, având în ultimul moment pe buze tot cuvinte de „luptător”, incredibil de simple, puternice şi pline de mister: „între noi doi” . De fapt mereu în viaţă a avut această convingere că „noi nu suntem generaţia înfrângerii, noi suntem cea a confruntării”.

2. Opera:

PDF Adobe

Georges Bernanos – Journal d’un cure de campagne.pdf

Georges Bernanos – Sous le soleil de Satan (1926).pdf

Georges Bernanos – Nouvelle histoire de Mouchette.pdf

Georges Bernanos – La Joie.pdf

Georges Bernanos – Monsieur Ouine.pdf

Georges Bernanos – Un crime (1935).pdf

Georges Bernanos – Dialogue d’ombres et autres nouvelles.pdf

Georges Bernanos – Un mauvais reve (1950).pdf

Georges Bernanos – Dialogues des Carmalites (regisor Francis Poulenc) [în italiană] [în franceză].pdf

Citește în continuare

Publicat în bibliografie, biblioteca, cărți, doc, fotografie, literatura, opera, PDF, roman, teatru, text | Etichetat , , , , , , , , | Lasă un comentariu

„Amoris laetitia” – exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc (08.04.2016)


Amoris Laetitia - 0

imago-esortazione_apostolica_amoris_letitia

PDF Adobe

Amoris laetitia (italiano testo).pdf

Amoris laetitia – di A. Spadaro.pdf

Amoris laetitia („Bucuria iubirii”)
Exortaţia apostolică post-sinodală a papei Francisc

Sfântul Scaun a dat publicităţii vineri, 8 aprilie 2016, textul Exortaţiei apostolice post-sinodale a Papei Francisc intitulată Amoris laetitia („Bucuria iubirii”), despre iubirea în familie. «Bucuria iubirii care se trăieşte în familie este şi bucuria Bisericii. Aşa cum au arătat Părinţii sinodali, în ciuda numeroaselor semne de criză ale căsătoriei, „dorinţa de a avea o familie rămâne vie, îndeosebi prin tineri, şi încurajează Biserica”.Ca răspuns la această aspiraţie „vestirea creştină care se referă la familie este cu adevărat o veste bună”» (AL, nr. 1).

Textul a fost semnat de Papa Francisc la 19 martie, în solemnitatea Sfântului Iosif – soţul Sfintei Fecioare Maria şi tatăl purtător de grijă al lui Isus –, şi este a doua sa Exortaţie apostolică, după Evangelii gaudium (Bucuria Evangheliei), din 2013. Exortația este „post-sinodală”, fiind un document pastoral elaborat de Suveranul Pontif pornind de la rapoartele finale ale celor două Sinoade organizate de Biserica Catolică în 2014 şi 2015, dedicate familiei. Aşa cum s-a întâmplat şi cu alte documente magisteriale, Papa se foloseşte şi de contribuţiile diferitelor conferinţe episcopale din lume (Kenya, Australia, Argentina etc.) şi citează personalităţi semnificative precum Martin Luther King sau Erich Fromm. Un caracter aparte îl are citarea din filmul „Prânzul lui Babette” („Babette’s Feast”, din 1987), pe care Papa a voit să o evoce pentru a explica conceptul de gratuitate.

Documentul a fost prezentat oficial vineri, 8 aprilie a.c., la Vatican, în cadrul unei Conferinţe de presă la care au luat cuvântul Cardinalul Lorenzo Baldisseri – Secretarul General al Sinodului Episcopilor; Cardinalul Christoph Schönborn, O.P. – Arhiepiscop de Viena; soţii Francesco Miano – profesor de filosofie morală la Universitatea de studii din Roma Tor Vergata – şi Giuseppina De Simone in Miano – profesor de filosofie la Facultatea de Teologie a Italiei Meridionale, din Napoli.

În partea introductivă a textului, Papa Francisc oferă o scurtă prezentare a Exortaţiei apostolice: „Această Exortație capătă o semnificație deosebită în contextul acestui An Jubiliar al Milostiviri. În primul rând, deoarece o văd ca pe o propunere adresată familiilor creștine, pentru a le încuraja să prețuiască darurile căsătoriei şi familiei, şi să pună în acestea o iubire puternică şi plină de valori precum generozitatea, angajarea, fidelitatea şi răbdarea. În al doilea rând, deoarece Exortaţia îşi propune să-i încurajeze pe toţi să fie semne ale milostivirii şi apropierii acolo unde viaţa de familie nu se împlineşte în mod perfect sau nu se derulează în pace şi armonie” (AL, nr. 5).

Textul este structurat în nouă capitole și se încheie cu o rugăciune către Sfânta Familie de la Nazaret: 1. În lumina Cuvântului; 2. Realitatea și provocările familiilor; 3. Privirea îndreptată spre Isus: vocația familiei; 4. Iubirea în căsătorie; 5. Iubirea care devine rodnică; 6. Câteva perspective pastorale; 7. Consolidarea educației copiilor; 8. Însoțirea, discernerea și integrarea fragilității; 9. Spiritualitatea conjugală și familială.

Exortația Apostolică Amoris laetitia dorește să reitereze cu tărie nu „idealul” familiei, ci realitatea sa bogată și complexă. În paginile ei se regăsește o privire lărgită, foarte pozitivă, care se alimentează nu din lucruri abstracte sau proiectări ideale, ci dintr-o atenţie pastorală faţă de realitate. Documentul este o lectură bogată în idei spirituale şi înţelepciune practică, utilă pentru toate cuplurile şi persoanele care doresc să întemeieze o familie. Se vede mai ales că a fost rodul unei experiențe concrete cu persoane care știu din trăirea proprie ce este familia și trăirea împreună timp îndelungat. Exortația vorbește de fapt limbajul experienței și al speranței.

pr. Francisc Ungureanu
Secretar general

(sursa: http://www.bisericacatolica.ro/amoris-laetitia/).

Publicat în exortaţie, fotografie, iconiță, introducere, papa, PDF, prezentare | Etichetat , , , , , , | 1 comentariu

Vinerea Sfântă – Pătimirea Domnului nostru Isus Cristos după sfântul Ioan


Cristos si talharul

Isus Cristos și tâlharul răstignit.

word - icon

Vinerea Sfanta – Patimirea Domnului nostru Isus Cristos dupa sfantul Ioan.doc

PDF Adobe

Vinerea Sfanta – Patimirea Domnului nostru Isus Cristos dupa sfantul Ioan.pdf

Publicat în biblioteca, doc, evanghelia, liturgica, PDF, pictură religioasă, Săptămâna Sfântă | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu