Chemarea la sfințenie: „Gaudete et exsultate” de papa Francisc (2018)


Gaudete et exsultate de papa Francisc 2018 [text].pdf

Exortația apostolică postsinodală
Gaudete et exsultate
a Sfântului Părinte Francisc
despre chemarea la sfințenie
în lumea contemporană

1. „Bucurați-vă și tresăltați de veselie” (Mt 5,12) le spune Isus celor care sunt persecutați sau umiliți din cauza sa. Domnul cere totul și ceea ce oferă este viața adevărată, fericirea pentru care am fost creați. El ne vrea sfinți și nu se așteaptă să ne mulțumim cu o existență mediocră, diluată, inconsistentă. În realitate, încă din primele pagini ale Bibliei este prezentă, în diferite moduri, chemarea la sfințenie. Așa o propunea Domnul lui Abraham: „Umblă în prezența mea și fii fără prihană” (Gen 17,1).

2. Nu trebuie să se aștepte aici un tratat despre sfințenie, cu atâtea definiții și distincții care ar putea îmbogăți această temă importantă, sau cu analize care s-ar putea face cu privire la mijloacele de sfințire. Obiectivul meu umil este de a face să răsune încă o dată chemarea la sfințenie, încercând s-o întrupăm în contextul actual, cu riscurile sale, provocările și oportunitățile sale. Pentru că Domnul ne-a ales pe fiecare dintre noi „ca să fim sfinți și neprihăniți în fața lui în iubire” (Ef 1,4).

Capitolul întâi
Chemarea la sfințenie
Sfinții care ne încurajează și ne însoțesc

3. În Scrisoarea către Evrei se menționează diferiți martori care ne încurajează să „[alergăm] în lupta care ne stă înainte” (12,1). Acolo se vorbește despre Abraham, despre Sara, despre Moise, despre Ghedeon și despre alții (cf. 11,1 – 12,3) și mai ales suntem invitați să recunoaștem că „avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară” (12,1), care ne încurajează să nu ne oprim de-a lungul drumului, ne stimulează să continuăm să mergem spre țintă. Și printre ei poate să fie chiar mama noastră, o bunică sau alte persoane apropiate (cf. 2Tim 1,5). Poate că viața lor n-a fost mereu perfectă, însă, și în mijlocul imperfecțiunilor și căderilor, au continuat să meargă înainte și au fost plăcute Domnului.

4. Sfinții care au ajuns deja în prezența lui Dumnezeu mențin cu noi legături de iubire și de comuniune. Atestă asta cartea Apocalipsului când vorbește despre martirii care mijlocesc: „Am văzut sub altar sufletele celor care au fost înjunghiați pentru cuvântul lui Dumnezeu și pentru mărturia pe care o dăduseră, și au strigat cu glas puternic: «Până când, Stăpâne, tu care ești sfânt și vrednic de crezare, nu vei face dreptate?»” (6,9-10). Putem spune că „suntem înconjurați, conduși și călăuziți de prietenii lui Dumnezeu. […] Nu trebuie să duc singur ceea ce în realitate n-aș putea duce niciodată singur. Ceata sfinților lui Dumnezeu mă ocrotește, mă susține și mă poartă”[1].

Reclame
Publicat în arhiva, exortaţie, fotografie, papa, PDF | Etichetat , , , , | Lasă un comentariu

Marele Pescar – de Lloyd C. Douglas [PDF]


Marele Pescar – de Lloyd C. Douglas.PDF

MARELE PESCAR

Capitolul I.

Era pe la ameaza zilei liniştite de vară timpurie, în munţii din miazăzi ai Arabiei. Peste domeniul bine păzit al regelui, aflat la o milă deasupra Mării Moarte şi la vreo douăsprezece mile depărtare de aceasta, se adunaseră de prin împrejurimi mase de nori alburii ce atârnau neclintiţi dintr-un plafon azuriu de cer îndepărtat. Fusese o iarnă neobişnuit de grea, cu căderi masive de zăpadă, nu doar peste pământurile regelui, dar şi pretutindeni în ţară. Avea să fie un sezon îmbelşugat pentru toată lumea, ciondănelile inter-tribale şi nemulţumirile fiind astfel reduse la minimum. Arabia anticipa o vară relativ paşnică.

Privit de la intrarea principală a taberei regale, platoul vălurit oferea o păşune bogată pe care vreo mie de oi proaspăt tunse, nepăsătoare la încercările zadarnice şi supărătoare ale mieluşeilor flămânzi de a mai stoarce un strop de lapte, păşteau cu sârg, ca şi când un oarecare instinct le avertiza că următorul sezon avea să fie secetos şi deci aducător de foamete.

Foametea era de prevăzut pentru că zăpada cădea imprevizibil şi neuniform. Aproape niciodată nu aveau loc două ierni consecutive pe aceeaşi întindere, ceea ce explică de altfel originea vieţii nomade a populaţiei: oamenii trăiau în corturi şi urmăreau, cu turmele lor, zăpada şi iarba. Doar regele avea o tabără fixă. Când el se confrunta cu un sezon secetos, triburile îi reîmprospătau punga.

Puţini erau cei ce se plângeau împotriva acestei orânduiri, întrucât coroana Arabiei însemna ceva mai mult decât o podoabă afişată în ocaziile oficiale şi festive ale statului. Regele era indispensabil acestei ţări: lui i se cuveneau drepturi băneşti şi onoruri. Era nevoie de un bărbat puternic, curajos şi de o mână de fier pentru a stăpâni aceste triburi de oameni neastâmpăraţi, iuţi la mânie, dar şi nepăsători, care se distingeau pe întreg teritoriul de la asfinţit prin temperamentul lor năvalnic şi mânuirea cuţitelor.

Trecuse timp îndelungat de când Arabia era cârmuită de regele Aretas, un om dotat cu însuşiri morale şi fizice deosebite. Toţi îi respectau maniera neînduplecată de guvernare, spiritul de dreptate faţă de bogaţi şi săraci deopotrivă. Nu favoriza pe nimeni. Cu toţii îi admirau fermitatea şi se temeau de încruntarea lui şi, de aceea, cei mai mulţi se supuneau decretelor sale.

Desigur, ar fi fost absurd să se spună că poporul arab îi era devotat lui Aretas din sentimentalism. În situaţii grele, el nu putea conta pe afecţiunea lor; ca atare, nu pretindea decât supunere promptă şi deplină. Dar mai existau şi câţiva care îl iubeau sincer pe Aretas, pe acest om taciturn, cu chip sobru şi sânge rece.

În primul rând era fiica sa Arnon, rămasă fără mamă de timpuriu, asupra căreia el îşi revărsa o tandreţe care îi uimea pe prădalnicii şeici, reduşi adesea la tăcere de apriga pedeapsă a lui Aretas. Mai era apoi bătrânul Kedar, purtător a numeroase cicatrice din tot atâtea bătălii; acesta îl învăţase să călărească chiar pe Aretas când acesta era doar un băieţandru; îl învăţase apoi să tragă cu arcul ca un adevărat bărbat în primii ani ai adolescenţei, iar mai târziu îl urmase cu veneraţie în toate îndrăzneţele sale escapade ca prinţ, apoi ca rege. Mai erau cei doisprezece consilieri ai săi care, în măsură diferită, se bucurau de încrederea sa. Printre aceştia se distingea în mod deosebit Ilderan, şeful Consiliului regal, şi tânărul Zendi, fiul său cel mai mare; acesta, aşa cum presupuneau toţi, urma să se căsătorească cu prinţesa Arnon, de care îi mersese vestea că e foarte îndrăgostit. Desigur, nunta urma să aibă loc în scurt timp, gândeau ei, deoarece prinţesa împlinise de curând şaisprezece primăveri.

Publicat în arhiva, biblioteca, cărți de pe internet, cărți pe internet, cărți religioase, fotografie, literatura, PDF | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

Amoris laetitia [Bucuria iubirii] – exortația apostolică a papei Francisc (19.03.2016)


Amoris laetitia – exortatia apostolica a sfantului parinte Francisc (2016) – text

Exortația apostolică postsinodală
Amoris laetitia
a sfântului părinte Francisc
către episcopi, preoți și diaconi,
către persoanele consacrate,
către soții creștini și către credincioșii laici
despre iubirea în familie

1. Bucuria iubirii care se trăiește în familii este și jubilare a Bisericii. Așa cum au indicat părinții sinodali, în pofida numeroaselor semne de criză a căsătoriei, „dorința de familie rămâne vie, în special printre tineri, și motivează Biserica”1. Ca răspuns la această aspirație, „vestirea creștină care se referă la familie este într-adevăr o veste bună”2.

2. Drumul sinodal a permis să se pună pe tapet situația familiilor în lumea actuală, să se lărgească privirea noastră și să se reînvioreze conștiința noastră cu privire la importanța căsătoriei și a familiei. În același timp, complexitatea tematicilor propuse ne-a arătat necesitatea de a continua să aprofundăm cu libertate unele chestiuni doctrinare, morale, spirituale și pastorale. Reflecția păstorilor și teologilor, dacă este fidelă Bisericii, onestă, realistă și creativă, ne va ajuta să ajungem la o claritate mai mare. Dezbaterile care se găsesc în mijloacele de comunicare sau în publicații și chiar printre slujitorii Bisericii merg de la o dorință neînfrânată de a schimba totul fără suficientă reflecție sau fundament la atitudinea care pretinde să rezolve totul aplicând normative generale sau trăgând concluzii excesive din unele reflecții teologice.

3. Amintind că timpul este superior spațiului, doresc să reafirm că nu toate discuțiile doctrinare, morale sau pastorale trebuie să fie rezolvate cu intervenții ale magisteriului. Desigur, în Biserică este necesară o unitate de doctrină și de practică, dar aceasta nu împiedică să existe diferite moduri de a interpreta unele aspecte ale doctrinei sau unele consecințe care derivă din ea. Aceasta se va întâmpla până când Duhul ne va face să ajungem la adevărul complet (cf. In 16,13), adică atunci când ne va introduce perfect în misterul lui Cristos și vom putea vedea totul cu privirea sa. În afară de aceasta, în fiecare țară sau regiune se pot căuta soluții mai înculturate, atente la tradițiile și la provocările locale. De fapt, „culturile sunt foarte diferite între ele și fiecare principiu general […] are nevoie să fie înculturat, dacă vrea să fie respectat și aplicat”3.

4. În orice caz, trebuie să spun că drumul sinodal a adus în sine o mare frumusețe și a oferit multă lumină. Mulțumesc pentru multele contribuții care m-au ajutat să analizez problemele familiilor din lume în toată mărimea lor. Ansamblul intervențiilor părinților, pe care le-am ascultat cu atenție constantă, mi s-a părut un poliedru prețios, constituit din multe preocupări legitime și din întrebări oneste și sincere. De aceea am considerat oportun să redactez o exortație apostolică postsinodală, care să adune contribuțiile celor două sinoade recente despre familie, unind alte considerații care pot orienta reflecția, dialogul și practica pastorală și în același timp să dea curaj, stimulent și ajutor familiilor în angajarea și în dificultățile lor.

5. Această exortație dobândește o semnificație specială în contextul acestui An Jubiliar al Milostivirii. În primul rând, pentru că o intenționez ca o propunere pentru familiile creștine, care să le stimuleze să stimeze darurile căsătoriei și familiei și să mențină o iubire puternică și plină de valori, precum generozitatea, angajarea, fidelitatea și răbdarea. În al doilea rând, pentru că își propune să-i încurajeze pe toți să fie semne de milostivire și de apropiere acolo unde viața familială nu se realizează perfect sau nu se desfășoară cu pace și bucurie.

Continuă lectura

Publicat în biblioteca, doc, documente, exortaţie, fotografie, papa, PDF, teologie, teologie morala, text, Vatican | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

Recensione – Tettamanzi Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina


d-tettamanzi-l-uomo-immagine-de-dio

M 600-92A                                                                                                                       N. 2223

Prof. Martin BENZERATH                                                              Stud. Isidor CHINEZ

Pontificia Universita Lateranense – Istituto Superiore di Teologia Morale

Accademia Alfonsiana, Roma, 29 marzo 1993

R E C E N S I O N E

 TETTAMANZI Dionigi, L’uomo, immagine di Dio. Linee fondamentali di morale cristina, edizioni Piemme 1992, 293.

d-tettamanzi-1

Mons. Dionigi Tettamanzi, arcivescovo, è il Secretario della Conferenza Episcopale Italiana. Ha insegnato teologia morale e pastorale per diversi anni nel Seminario di Milano e all’Istituto regionale lombardo di pastorale. Collaboratore di riviste teologiche, è l’autore di numerose pubblicazioni su temi di morale generale e speciale che evidenziano la portata esistenziale del suo pensiero, la cui massima preoccupazione è quella di condurre l’uomo d’oggi alla concreta „bellezza” di Gesù Cristo.

La domanda capitale che comanda, insieme, l’antropologia e l’etica: chi è l’uomo? È anche la domanda dalla quale partire e alla quale tornare instancabilmente ogniqualvolta si vuole tentare una interpretazione e una valutazione nell’ambito di una vita umana. La nostra epoca – della tecnica, della crisi delle ideologie nelle sue svariate forme di nichilismo e di irrazionalismo – si trova nella ricerca di una risposta adeguata. Il „conosci te stesso” dell’antica sapienza greca si ripropone oggi con una forza del tutto singolare, come appello all’uomo a rapportarsi alla verità.

Nel libro che presentiamo, l’autore viene nell’incontro di questo indagine: attraverso gli undici capitoli, vuole „favorire una riflessione, anzi un’amorosa contemplazione sul «mistero», quanto mai luminoso e sorprendente, dell’uomo immagine di Dio in Cristo Gesù”, come si esprime lui stesso nella presentazione (p. 5).

Come è possibile?

Cristo „svela pienamente l’uomo all’uomo – sottolinea il Concilio Vaticano II – e gli fa nota la sua altissima vocazione” (GS 22). La Parola di Dio, che si comunica all’uomo, gli rivela il senso ultimo, radicale del suo essere ed esistere, e gli domanda un ethos, un atteggiamento e un comportamento corrispondenti alla sua origine e destinazione, e quindi alla sua dignità. Da questo senso, „sbocciato dall’eternità nel cuore di Dio” (p. 6), che nel suo smisurato amore ha voluto per l’uomo un simile „destino”, discende, come sviluppo necessario l’imperativo morale: l’uomo è chiamato a „seguire” Gesù Cristo, a rivivere il suo amore per il Padre e per i fratelli (cf. Ef 5,1-2).

Alla luce di queste verità fondamentali della Rivelazione, siamo aiutati a leggere e ad interpretare la vicenda storica dell’uomo, nell’itinerario che si snoda nelle fasi della creazione, dell’alleanza, della caduta, della redenzione, nelle richieste che Dio viene facendo all’uomo attraverso la legge, nella capacità che l’uomo ha di rispondere a Dio in „libertà”, nell’intimo della propria „coscienza”, in un cammino faticoso ed esaltante, che registra la possibilità del „peccato” e l’incesante chiamata alla „conversione”, destinato a sfociare nella „beatitudine”.

I primi due capitoli ci portano proprio nel mezzo del „problema dell’uomo”: il suo problema morale, cioè il problema della scoperta e del suo cammino sulla via della vita (cap. 1) che in ultimo analisi è „realizzarsi” come immagine di Dio in Cristo. Sempre in riferimento alla Parola del Signore che ci narra la storia che Dio attua nell’uomo e con l’uomo, il secondo capitolo fa la presentazione dei lineamenti essenziali dell’uomo immagine di Dio,  non come una somiglianza „naturale” ma „soprannaturale”, che consiste nel rapporto dialogico (in qunato è „persona”, il „tu” terreno di Dio), nella sovranità sull’universo (come „homo faber” e „homo orans”), nella comuniune con gli altri. Viene poi analizzato lo sviluppo della dignità personale secondo le sue caratteristiche:  la condizione corporea considerata nella unitotalità di anima e di corpo, la storicita con la tensiune tra l’essere e il divenire, e la situazione dell’individualità e unicità.

Continuă lectura

Publicat în biblioteca, fotografie, prezentare, recenzie, teologie, teologie morala | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Tentația neîntreruptă a minciunii și foamea de adevăr – conferință ținută de pr. Isidor Chinez [2005]


dialog-teologic-15http://www.dialogteologic.ro/Portals/0/docs/DT1516_Isidor%20CHINEZ.pdf

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

Toţi oamenii caută să afle adevărul. Însă, în spaţiul public, adevărul a ajuns o noţiune relativă şi poate fi interpretat după bunul plac al fiecăruia, fie spre avantajul unora, fie spre dezavantajul altora. Într-o lume în care, printre altele, se doreşte o etică fără adevăr, o metafizică fără fundamente, un creştinism fără Cristos, o sinceritate fără adevăr, o sfinţenie fără Dumnezeu, o politică fără principii, oamenii caută totuşi adevărul. Deşi mulţi oameni rătăcesc în nisipurile mişcătoare ale scepticismului mulţumindu-se cu adevăruri parţiale şi provizorii, sunt şi dintre aceia care, în dorinţa lor de a aprofunda în mod adecvat şi autentic adevărul, ajută societatea să fie deschisă pentru filozofie şi filozofare şi susţin Biserica în misiunea ei de a fi în serviciul adevărului. Revenirea la recta ratio, la raţionalitatea normală, dialogală, deschisă spre ceilalţi şi spre Altul este posibilă şi acest lucru au încercat să-l evidenţieze şi participanţii la Congresul Internaţional „Adevăr şi moralitate în spaţiul public”.

TENTAŢIA NEÎNTRERUPTĂ A MINCIUNII

ŞI FOAMEA OMULUI DE ADEVĂR

pr. drd. Isidor CHINEZ [2005]

(Dialog teologic VIII/15 [2005])

  1. „La început a fost…” adevărul

„Să nu minţi!” Acest absolut moral al legii naturale este exprimat în legea divină pozitivă prin „să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”. Este, de fapt, porunca a opta din Decalog care, în formularea ei negativă, pune în evidenţă datoria omului (aici este inclus şi creştinul), de a fi în adevăr totdeauna, de a căuta adevărul, de a realiza raporturi autentice şi coerente cu Dumnezeu, cu semenul şi cu sine însuşi, căci atitudinea sa morală ori este totdeauna orientată spre bine, spre binele întreg, spre imparţialitatea absolută a unui raport de stabilit cu realitatea în termeni de adevăr, ori nu este deloc. Orice valoare morală îşi are fundamentul în adevăr, întrucât binele nu există decât ca manifestare şi splendoare a adevărului. În afara adevărului, omul rămâne în întuneric, trădat în una din exigenţele sale fundamentale, şi sfârşeşte prin a căuta eroarea şi minciuna, preferând răul. De aceea, problema adevărului şi a minciunii a fost considerată de mare importanţă în viaţa omului din toate timpurile. „În mintea noastră – scria Cicero – există o dorinţă intensă insaţiabilă după adevăr”[1]. Seneca o spune foarte clar: „Tot ce amăgeşte nu are temeinicie. Minciuna-i transparentă: dacă vei privi cu atenţie, vei vedea bine prin ea”[2]. Iar sfântul Augustin constata: „Quid fortius desiderat anima quam veritatem?”[3]

Omul tinde cu toate forţele sale spre adevărul, pe care nu poate să-l ignore, acesta fiind căutat şi posedat de intelect pentru hrana sa vitală: de aici foamea lui de continuă după adevăr. O dată atins, recunoscut, adevărul nu îl lasă indiferent – adică liber de a adera sau nu – dar îl provoacă să ia o atitudine, exercitând în acelaşi timp o forţă de atracţie. Omul se măsoară cu adevărul şi cu el este măsurat. De la adevăr primeşte sens şi valoare toată fiinţa şi existenţa. Adevărul plăsmuieşte viaţa: o fundamentează, o dirijează, o finalizează. Adevărul este binele-valoare constitutiv şi decisiv al fiinţei umane. Fiinţă pentru adevăr şi în adevăr: acesta este omul. Recunoaşterea adevărului şi a fidelităţii faţă de adevăr formează într-însul o unitate, care nu poate fi ruptă din punct de vedere etic, dacă omul vrea să fie ceea ce este. Atunci când omul cunoaşte adevărul dar nu rămâne fidel în viaţă acestui adevăr, el trăieşte în minciună. Aceasta intervine tocmai în unitatea dintre adevăr şi urmarea lui fidelă, sfărâmând-o. Astfel minciuna este negare a adevărului cunoscut – o negare nu numai la nivelul intelectului dar al întregii existenţe – este infidelitate, trădare şi nerecunoaştere a sa. 

  1. Prima tentaţie a minciunii: negarea adevărului ontologic

Constituit în adevăr, chiar de la începutul existenţei sale, omul este tentat de minciună şi acceptă tentaţia negării adevărului său ontologic, a adevărului său originar şi fundamental, care determină fiinţa sa întrucât există. Ceea ce există se manifestă şi este perceptibil. În existenţa sa, omul îşi manifestă fiinţa, este manifestare a esenţei sale.

Fidel adevărului în „cuvântul conform adevărului” omul şi-l spune mai întâi lui însuşi şi după aceea şi altora. Mai întâi lui însuşi, pentru că prima relaţie, relaţia interioară, este cu sine însuşi. De aceea, prima minciună este simularea adevărului sie însuşi, după un proces de „acomodare” a adevărului mai mult sau mai puţin reflex. Astfel orice minciună este totdeauna o autoînşelare, care creează o ruptură în sine însuşi. Omul nu mai este conform adevărului, dar este alienat de imaginea care tinde să o acrediteze despre sine şi despre realitate, trădând adevărul fiinţei sale.

Acest adevăr al fiinţei nu este unul fragmentar, expus unor determinări mutabile, ci este în raport cu o gândire care l-a conceput şi a cărei idee o reflectă, în modul în care orice lucru reflectă ideea originară a creatorului său, proiectul autorului. În ultimă instanţă această gândire este Dumnezeu, gândirea subsistentă şi „adevărul perfect”, fundamentul şi izvorul oricărui adevăr particular, pe care îl revelează orice adevăr. Astfel, fiinţa umană este in se adevărată întrucât în esenţa sa intimă coincide cu ideea pe care Dumnezeu o are despre ea[4].

Continuă lectura

Publicat în biblioteca, conferință, fotografie, PDF, păcatul, teologie morala, text | Etichetat , , , , , , | Lasă un comentariu

CPF – Pregatire la sacramentul Căsătoriei


the-danish-royal-family-kronsprinsfamilien

Prințesa Maria și prințul Frederik al Danemarcei.

PDF Adobe

cpf-pregatire-la-sacramentul-casatoriei.pdf

Consiliul Pontifical pentru Familie 

Pregătirea la sacramentul Căsătoriei

(Vatican, 13 mai 1996)

Introducere

1.Pregătirea la căsătorie, la viaţa conjugală şi familială, este de o importanţă considerabilă pentru binele Bisericii. În fapt, sacramentul Căsătoriei are o mare valoare pentru întreaga comunitate creştină şi, în primul rând, pentru soţi, a cărei decizie nu poate fi supusă improvizaţiei sau alegerilor luate în grabă. În alte epoci, o asemenea pregătire putea fi sprijinită de societate, care recunoştea valorile şi beneficiile căsătoriei. Biserica, fără dificultăţi sau dubii, tutelează sfinţenia sa, conştientă de faptul că sacramentul Căsătoriei reprezintă o garanţie eclezială, cea a celulei vitale a Poporului lui Dumnezeu. Sprijinul eclezial era, cel puţin în comunităţile realmente evanghelizate, ferm, unitar, compact. Erau rare, în general, separările şi căsătoriile eşuate, iar divorţul era considerat ca o “rană” socială (cf. Gaudium et Spes = GS 47). Astăzi, dimpotrivă, nu în puţine cazuri, se asistă la o deteriorare accentuată a familiei şi la o certă coroziune a valorilor căsătoriei. La numeroase naţiuni, mai ales dezvoltate din punct de vedere economic, numărul statistic al căsătoriilor este foarte redus. Se încheie căsătorii la o vârstă mai avansată şi creşte numărul divorţurilor şi al separărilor, chiar din primii ani ai acestei vieţi conjugale. Toate acestea duc inevitabil la o frământare pastorală, de numeroase ori afirmată: Cine încheie căsătoria este realmente pregătit pentru aceasta? Problema pregătirii la sacramentul Căsătoriei şi la viaţa care va urma, se distinge ca o mare necesitate pastorală, înainte de toate pentru binele soţilor, pentru toată comunitatea creştină şi pentru societate. De aceea cresc pretutindeni interesele şi iniţiativele de a furniza răspunsuri adecvate şi oportune la pregătirea la sacramentul Căsătoriei.

Continuă lectura

Publicat în biblioteca, documente, fotografie, PDF, teologie morala, Vatican | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu

Exortația apostolică „Evangelii gaudium” (2013) a papei Francisc – despre vestirea evangheliei în lumea actuală – PDF


vestirea evangheliei

PDF Adobe

Evangelii gaudium (2013) – exortatia apostolica – papa Francisc.pdf

Exortația apostolică

Evangelii gaudium

a Sfântului Părinte Francisc către episcopi, preoți și diaconi, către persoanele consacrate și către credincioșii laici despre vestirea evangheliei în lumea actuală

1. Bucuria evangheliei umple inima și viața celor care se întâlnesc cu Isus. Cei care se lasă mântuiți de el sunt eliberați de păcat, de tristețe, de golul interior, de izolare. Cu Isus Cristos mereu se naște și se renaște bucuria. În această exortație doresc să mă adresez credincioșilor creștini, pentru a-i invita la o nouă etapă evanghelizatoare marcată de această bucurie și pentru a arăta căi pentru drumul Bisericii în următorii ani.

I. Bucuria care se reînnoiește și se comunică

2. Marele risc al lumii actuale, cu multipla și oprimanta sa ofertă de consum, este o tristețe individualistă care provine din inima comodă și avară, din căutarea înfrigurată de plăceri superficiale, din conștiința izolată. Atunci când viața interioară se închide în propriile interese nu mai există spațiu pentru alții, nu mai încap săracii, nu se mai ascultă glasul lui Dumnezeu, nu se simte satisfacția iubirii sale, nu palpită entuziasmul de a face binele. Și cei care cred se află în acest pericol, sigur și permanent. Mulți cad în capcană și se transformă în persoane arțăgoase, nemulțumite, lipsite de viață. Aceasta nu este alegerea unei existențe demne și depline, aceasta nu este dorința lui Dumnezeu pentru noi, aceasta nu este viața în Duh care provine din inima lui Cristos înviat.

3. Îl invit pe fiecare creștin, în orice loc și situație s-ar afla, chiar astăzi, să reînnoiască întâlnirea sa personală cu Isus Cristos sau, cel puțin, să ia hotărârea de a se lăsa întâlnit de el, de a-l căuta în fiecare zi fără încetare. Nu există niciun motiv pentru care cineva să poată crede că această invitație nu i se adresează, pentru că „nimeni nu este exclus de la bucuria adusă de Domnul”[1]. Pe cel care riscă, Domnul nu-l dezamăgește, iar atunci când cineva face un pas mic spre Isus, descoperă că el deja aștepta sosirea sa cu brațele deschise. Acesta este momentul pentru a-i spune lui Isus Cristos: „Doamne, m-am lăsat înșelat, în mii de chipuri am fugit de iubirea ta, însă sunt aici încă o dată pentru a reînnoi alianța mea cu tine. Am nevoie de tine. Răscumpără-mă din nou, Doamne, acceptă-mă încă o dată în brațele tale răscumpărătoare”. Ne face foarte bine să ne întoarcem la el atunci când ne-am pierdut! Insist încă o dată: Dumnezeu nu încetează niciodată să ierte, noi suntem cei care încetăm să cerem milostivirea sa. Cel care ne-a invitat să iertăm „de șaptezeci de ori câte șapte” (Mt 18,22) ne dă exemplu: el iartă de șaptezeci de ori câte șapte. Ne ia din nou pe umerii săi, de fiecare dată. Nimeni nu va putea să ne răpească demnitatea pe care ne-o conferă această iubire infinită și neclintită. El ne îngăduie să ridicăm fruntea și să o luăm de la capăt, cu o duioșie care nu ne dezamăgește niciodată și care poate întotdeauna să ne redea bucuria. Să nu fugim de învierea lui Isus, să nu ne considerăm niciodată învinși, orice s-ar întâmpla. Nimic nu poate mai mult decât viața sa care ne îndeamnă să înaintăm!

(…)

 

Publicat în biblioteca, exortaţie, introducere, papa, PDF, pictură religioasă | Etichetat , , , , , | Lasă un comentariu